Este inceput de vara si gandul imi fuge la vacantele pe care le petreceam copil fiind, vara de vara la bunici.
Am scris de mult o mica povestioara despre bunica, pe care v-o redau mai jos. Pentru mine bunica are un loc foarte special in inima mea:
A fost odată ca niciodată un sat… Un sat mic, la capăt de lume, departe … În sat, o căsuţă albastră cu poartă mare, de lemn innegrit de vreme. În faţa porţii o bunică. O bunică marunţică, cu mâinile aspre dar cu mangâierea blândă. Pe cine aştepţi, bunico, bunicuţo? Cine nu mai vine? “Nepoata, nepoţica mea…”. Timpul trece, incă o iarnă , încă o vară şi nepoata nu mai vine…
A fost odată ca niciodată un sat… În sat o casuţă şi în curte o nepoată. O copilă bălaie, cuminte, cu ochi mari si visători. Zburdă copila prin curte, prin gradină, prin timp, prin vreme… Unde s-a dus nepoţica? A cules în suflet soarele amiezilor de vară, mângâierea spicelor de grâu, ciripitul vrabiilor dupa ploaie, mirosul fânului proaspat cosit şi le-a închis in suflet ca să le poarte prin străini.
Dar comorile cele mai de preţ sunt învaţaturile tale bunico, si dragostea de Dumnezeu ce ai semanat-o în mine şi în conştiinţa mea, comori pe care nimeni nu mi le va lua vreodată.
Dumnezeu să ne ajute să ne revedem curând!
Mai jos este o imagine care mie imi frange inima: bunicii mei, in poarta, urmarindu-ne cu privirea in vreme ce ne indepartam… Si raman singuri….ei cu batranetea si o parte din sufletul meu ce nu se desparte de ei niciodata.
