Ei bine, a fost odata ca niciodata…un sat. Frumuselu. Un sat la capat de orice civilizatie, in Moldova. Si in acel sat era o casuta. Alba cu usi verzi. A fost albastra cu usi verzi. Probabil cerul a fost gelos. Cu prispa inalta si perdea de vie ce vara umbrea ocrotitor curtea batatorita.
Si au fost niste dealuri. Dealuri ce in inchipuirea micutei nepoate pareau fabulos de mari. Dar oare au imbatranit si dealurile si s-au garbovit?
Iar vaile erau fermecate. Si drumurile acoperite in colb duceau catre locuri secrete…
Iar in poienite ascunse, cate un copac magic salasluia, copac ce starnise imaginatia micii copilite de atatea ori!
Si a mai fost…o bunicuta. Mica-mica. Cat un graunte. Cu suflet bland incat toata natura se apleca duios catre ea si toate animalele si pasarile o iubeau.
Si acele dealuri, si acele vai si acea casuta mica si micuta bunicuta erau eternitatea. Vesnicia unei copilarii fericite, tihnite, pline de vise si sperante, asa cum fiecare copil ar trebui sa traiasca.
Sper ca v-a placut povestea mea de astazi. Si sper sa ne vedem mai des de acum inainte. Am revenit acasa!