Intr-o zi am lasat totul in urma si am plecat. Am lasat telefonul pe birou, mi-am luat doar haina pe mine si am iesit. Nu stiam incotro. Parea ca nu am o destinatie anume si asta m-a bucurat.
M-am bucurat si mai mult cand am iesit din Bucuresti. Desi era dupa ora pranzului era o forfota neasteptata pe strazi. Adica, oamenii astia nu aveau slujbe de la 9 la 6…? Masini veneau sau plecau din Bucuresti, fiecare cu tinta ei. Doar eu nu aveam tinta. Si asta ma reconforta teribil. Numai gandul acesta imi provoca o placere ascunsa.
Eu nu sunt o persoana spontana. Poate pentru ca nu sunt sigura pe mine de cele mai multe ori. Am o ezitare bolnavicioasa pe care banuiesc ca am capatat-o genetic. Si care nu imi place deloc.
Dar cred ca tot genetic am mostenit un mare dar. Darul de a visa si care intrece de multe ori nesiguranta.
Iar in timp ce conduceam fara tinta, visele mele intreceau nesiguranta, o sufocau. Iar visele teseau o alta realitate in care trecutul meu parea al altcuiva, un alter-ego trist si umil.
Si de fapt, de ce plecasem? Sau mai degraba plecarea mea era o fuga. Fugeam de mine, de acel alter-ego care ma urmarea cu ochi infricosati. Fugeam de viata pentru care am muncit atat de mult sa o pun la punct, pe care o organizasem minutios, cu truda si sacrificii.
Fugeam sa imi caut libertatea. Da, libertatea. In acesta societate civilizata care a abolit scalvia, iobagia, dictatura, eu nu eram libera. Cum era posibil? Eu singura imi furasem libertatea si acum incercam evadarea. Dar de unde era eu sa stiu ca fuga de tine insuti este cea mai grea?
Cum aveam sa imi castig libertatea cand nici macar nu stiam ce este ea?
Se insera. Recunosteam in zare un oras care odata imi fusese tare drag si in care multe sperante imi fusesera strivite. Vroiam sa intru? Vroiam sa calc cu mandrie peste cea invinsa? Sau sa ma intorc cu aripile stranse inapoi? Mai aveam aceasta sansa.
Ce sa fac?