Fiecare din noi a trait la un moment dat un sentiment de nostalgie atunci cand s-a reintalnit cu un obiect, un parfum, o imagine…ceva ce readuce la suprafata amintiri de demult. De cele mai multe ori sunt stari, sentimente ce revin la suprafata, neasteptat. Cel mai bun exemplu: vi s-a intamplat sa regasiti un parfum pe care l-ati purtat demult si brusc sa va aduceti aminte de acea perioada?
Este tulburator cum memoria pastreaza aceste amintiri ample pentru ca nu doar iti amintesti ci retraiesti intr-o fractiune de secunda, o perioada din trecut. Nu e deja-vu, nu e coincidenta, e ceva ce eu i-as zice dorul din noi.
De ce scriu despre asta? Recent am primit cadou un set de cosmetice cu aroma de…grapefruit, adica grefe, cum se spune. Nimic deosebit. Unde pui ca nu mananc grefe, nu imi plac. Apoi le-am aplicat. Si m-am intors brusc in copilarie, in apartamentul parintilor mei si am avut clar imaginea tatalui meu intrand iarna in camera mea si a surorii mele tinand in mana doua grefe mari si galbene. Un moment deloc important in viata mea dar ancorat acolo in memorie. Nici atunci nu imi placeau grefele. As fi preferat sa fie portocale :). Iar de cand am plecat din casa parintilor nu am mai mancat grefe :). Iata cum mirosul cosmeticelor a reinviat o particica din copilaria mea si a trezit un dor de “mine atunci“, nu stiu cum sa ii spun. Nostalgia unui timp trecut pe care nu il poti readuce inapoi, si nici daca incerci sa il rememorezi, daca mergi pe calea logica a amintirii nu il poti reinvia. Ci doar asa, spontan, fugitiv, suprinzator.
Ul alt astfel de dor il reprezinta pentru mine dealurile din zona Moldovei. Cand cineva m-a intrebat ce imi place mai mult: muntele sau marea, am raspuns: dealul. Veneam de la Bucuresti spre orasul natal si i-am propus lui S sa ne abatem pe la bunici ( 100 de km de orasul parintilor mei). Nu mai fusesem de vreo 2 ani… acum era departe de orasul in care locuiam si intrasem in rutina Bucurestiului… In momentul in care masina a facut dreapta de la soseaua principala catre satul bunicilor mi-a venit sa plang. Pentru ca acelasi dor din mine in momentul in care a vazut dealurile acelea moi pe care le cunosc pe fiecare in parte ca si cum mi-as cunoaste liniile din palma, a tresarit si m-a dus inapoi in cea mai frumoasa perioada a vietii mele: in casa bunicilor. Si m-am retrait (doar asa pot spune) in acel moment pe mine atunci.Am cazut in mine..
Dar oare pana unde merge acest “dor din noi”? Se opreste oare la propriile experiente? Sau merge mai departe la ceea ce au trait predecesorii nostri, secole de experiente uitate ? Exista posibilitatea de avea nostalgia unor lucruri pe care nu le-am trait?
