Crăciunul copilăriei

Când vine vorba despre Crăciun, am o emoție aparte, încă din copilărie. În copilărie ne formăm cred cele mai vii amintiri iar eu, dintr-o familie simplă fiind, am avut norocul unor Crăciunuri, așa cum îmi amintesc eu- de poveste.

Crăciunul copilăriei mele miroase clasic- a portocale și brad. Și sunt sigură că mulți se vor regăsi în aceste amintiri. Dar pentru mine sunt speciale și aș vrea să împărtășesc și cu voi câteva din aceste amintiri.

De Crăciun rămâneam acasă, nu plecam pe la rude sau bunici. Era un moment intim în familia noastră- părinții și noi, cele două surori. Cu câteva zile înainte de ajun tata se ducea să cumpere brad. Când intra în casă cu bradul, parcă toată magia Crăciunul intra odată cu el. Bradul mirosea a frig și iarnă, era mare și impunător iar eu atât de mică pe lângă el. Iar tata era atât de mândru că în acel an (și în fiecare an era la fel) reușise să pună ochii pe cel mai frumos brad, mai frumos decât cel de anul trecut. Și pentru noi așa era. Bradul din acel an era cel mai frumos.

Tata îl instala în sufragerie, în locul special rezervat pentru el, lângă fereastră. Mama, care mereu avea treabă pe la bucătărie, ne dădea cutiile cu globuri, instalație și beteală, puse bine la păstrare de cu un an în urmă. Cunoașteți sigur ornamentele de demult. Nu aveam o atât de mare diversitate și bogăție ca acum, când se găsesc peste tot toate culorile și modelele. Nu. Pe atunci cunoșteam fiecare glob în parte. Aveam 4 dintr-un fel dintr-o sticlă subțire, câteva dintr-un alt fel și tot așa. Iar fiecare glob era recunoscut, prețuit și pus cu grijă la locul lui.

Tata făcea mereu inaugurarea. Punea vârful- un vârf portocaliu țuguiat. Apoi tot el punea instalația. Pe atunci mi se părea o instalație modestă față de ce vedeam pe la alte case dar acum mi se pare cea mai frumoasă. Zece felinare colorate ce coborau din vârful bradului, fiecare pe câte o rămurică, până la poalele bradului. Și tot tata punea beteala. Și aceasta era bine cunoscută: una stufoasă, una scurtă cu clopoței și una care se răsucea- preferata mea.

După acest ritual, mereu în această ordine, tata ne lăsa să punem globuri. Era mereu seara afară când făceam bradul. Globurile străluceau la lumina becului din sufragerie. Sora mea, fiind mai mare, le punea pe cele de sus. Eu, pe cele de jos. Jos puneam mereu globurile mai modeste- metalice sau din plastic și mă uitam cu jind cum sora mea le manevra pe cele din sticlă colorată și sidef. Urmau dulciurile: bomboanele și ciocolatele la care pofteam apoi tot Crăciunul și le dădeam târcoale. Dar nu aveam voie să le mâncăm pentru că stricam bradul.

Sub brad mama pregătea mereu un coș de răchită în care punea portocale iar lângă- sticla de șampanie ce aveam să o deschidem de revelion. De portocale iarăși nu aveam voie să ne atingem decât cu porția. În fiecare zi primeam o portocală pe care o decojeam și o împărțeam cu sora mea. Mama mânca doar o feliuță iar tata uneori deloc. Când venea vorba de dulciuri la fel. Astfel am crescut cu impresia că, odată devenit adult, nu îți mai place să mănânci dulciuri. Acum îmi dau seama că părinții noștri refuzau pentru ca noi să avem suficient. Dar așa erau vremurile pe atunci.

Țin minte, pe când eram mică-mică ( e doar un crâmpei de amintire), l-am întrebat pe tata: ”Noi suntem bogați, nu-i așa?” Tata a râs și m-a întrebat de ce cred asta. ”Păi avem brad, avem portocale și covor persan”. Covorul persan mi se părea atributul suprem al bogăției :)). Ce-o fi zis tata când m-a auzit, nu mai țin minte. Dar departe de adevăr nu eram. Eram bogați pentru că eram cu toții iar de Crăciun nu țin minte să fi avut certuri în familie cum se mai întâmpla peste an…

Odată bradul împodobit, eram oficial în prag de sărbătoare. Eu și sora mea eram în vacanța de iarnă și ne petreceam fiecare ziulică în jurul bradului. Era un nou membru al familiei. La TV țin minte că erau tot felul de programe speciale pe care le așteptam cu nerăbdare. Genericul de la Disney a devenit pentru mine ceva specific Crăciunului. La fel ca și patinajul.

Zilele treceau și iată că venea Ajunul mult așteptat. Pe atunci se colinda strict în ziua de ajun, nu ca acum când se începe de la 1 Decembrie. Așa că, ziua de Ajun începea în sunete de clopoțel. Chiar dacă locuiam într-un oraș mare- Bacău, obiceiul colindatului era foarte apreciat. Cete de copilași colindători umblau din scară de bloc în scară de bloc anunțând venirea Domnului.

Mergeam și noi cu colindul. Primul colind era totuși acasă. Eu și sora mea pregăteam un colind și ne înființam în sufragerie unde tata ne aștepta pe fotoliul lui de lângă brad. Mama era și ea prezentă. Sora mea mă înghiontea să încep eu mereu. Colindam și clopoțeam iar tata ne dădea mereu câte o bancnotă anume pregătită pentru asta. Era cea mai mare bancnotă pe care o primeam de sărbători. Bancnota de la tata.

Apoi, când eram mai micuțe tata ne lua să mergem la colindat la nana mea care locuia în cealaltă parte a orașului. Era singura ocazie din an în care o vedeam și aveam o sfială față de casa aceea necunoscută mie și acele persoane care se bucurau că mă văd dar care pentru mine erau străine. Dar prăjiturile le mâncam cu poftă :). Erau alte prăjituri decât făcea mama. Mama făcea mereu negresă, lămâiță și cu rare ocazii- albă ca zăpada. Ei bine, prin vizite mai dădeam și de nuci umplute care îmi plăceau la nebunie.

Ajungeam de la colindat seara târziu, înfrigurați dar cu veselie în obraji și bănuți în buzunar. Știam că e seara în care vine Moș Crăciun și deși obosite, nu mai aveam răbdare. Am crezut în Moș Crăciun până târziu. De fapt cred că mi-am dorit să cred multă vreme. Toată această perioadă a Crăciunului avea o magie la care nu eram gata să renunț. Iar Moș Crăciun venea în fiecare an. Deși voiam să stau de veghe să aud când vine moșul, mereu adormeam. Sora mea era care mă trezea în miez de noapte: ”A venit Moșul, a venit Moșul”. Și pe vârfuri mergeam în sufragerie unde dormeau ai mei, ne duceam la brad și înșfăcam – acesta e cuvântul :))- darurile. Cu prada în brațe ne închideam în dormitorul nostru și, în vârful patului, începeam să desfacem . Erau dulciuri cum nu mai văzusem (părinții lucrau la aceeași fabrică și primeau pachete cu dulciuri de import). Faptul că dulciurile primite nu le vedeam prin magazine era un argument solid pentru mine că Moș Crăciun există. În pachet era tot timpul o jucărie. Fie un animăluț de pluș, fie o păpușică, ce aveau să devină cele mai bune prietene ale noastre.

Dimineața ne găsea cu toate darurile în pat. Abia așteptam să se trezească părinții ca să le arătăm ce am primit.

Ziua de Crăciun era, după toată emoția și agitația din Ajun, liniștită. Tihnă binecuvântată. În ziua de Crăciun aveam voie să mâncăm din prăjiturile făcute de mama și nu doar să gustăm, ca în ajun. Apoi stăteam la masa de Crăciun cu toții: părinții și noi, cele două surori.

Acesta este Crăciunul copilăriei mele. O vreme a magiei de care îmi aduc mereu aminte cu nostalgie dar și regret. După ce am crescut și am plecat de la casa părintească, deși în fiecare an pregătim bradul, ascultăm colinde și ne facem daruri,  nu am reușit să mai regăsesc aceleași sentimente de pură bucurie și anticipație pe care le-am trăit ca și copil.

Crăciunul copilăriei este magic.

Sărbători de poveste să aveți, dragilor!

Cu drag, din căsuța în care se țes vise,

Ingrid

PS: din păcate nu am fotografii ale Crăciunului de altă dată dar vă las o poză a Crăciunul din prezent 🙂