E atât de multă frumuseţe în primăvară încât week-endul acesta nu ne-am putut abţine şi am evadat din Bucureşti. O scurtă dar minunată incursiune într-o lume de basm: Conacul Bellu de la Urlaţi. Totul, biecuvântat de o vreme neaşteptat de frumoasă.
Din capul locului trebuie să vă spun că m-am îndrăgostit iremediabil de Conacul Bellu. Ne-a întâmpinat plin de flori, alb strălucitor în lumina clară a dimineţii, ca pe nişte prieteni dragi.
Nu vă voi încărca cu date istorice, nu este în natura blogului. Vă las însă cu câteva impresii personale şi cu îndemnul să mergeţi să îl vizitaţi, merită!
Conacul Bellu spune poveste lui Alexandru Bellu, un om bogat şi rafinat al vremurilor sale, îndrăgostit de viaţă, de frumos, un mare colecţionar, fotograf dar şi admirator al spiritului pur românesc ce se regăseşte cu o inepuizabilă forţă în instantaneele sale. E uimitor câtă viaţă răzbate din fotografiile vechi îngălbenite. A fost un bărbat frumos, atrăgător, a fost iubit, dorit şi a iubit la rândul său. Mie mi-a lăsat impresia unui om ce şi-a consumat viaţa cu patimă.
Reşedinţa de vară a familiei Bellu, te uimeşte prin delicateţea construcţiei, plăcut desăvârşită prin felul în care conacul a fost restaurat şi este acum îngrijit. Păşind în conac m-am simţit musafir. Nu ai deloc impresia că ai intra într-un muzeu. E ca şi cum cei ai casei ar fi plecaţi câteva zile şi te aştepţi din clipă în clipă să se întoarcă.
Am luat cu mine magia acestei zile, am prins-o în păr, mi-am pudrat-o pe gene, să o port cu mine în lume. Hm! Ei nu vor şti ce basme se ascund în ochii unei fete blonde :).
