IngridHome este în viața mea de ceva ani buni. Au fost perioade în care am scris mai des și perioade în care am dispărut efectiv de aici. Cu toate astea nu m-am îndurat niciodată să închid blogul. Cumva IngridHome face parte din mine. Am împărtășit impresii, am depănat amintiri și mi-am expus sufletul cu naivitate și optimism. Nu regret nimic. Am cunoscut în acești ani, prin acest blog, oameni atât de frumoși (deși știu că sintagma a devenit clișeu, nu pot să le spun altfel) și de multe ori m-am simțit mai puțin singură atunci când mi-a fost greu.
Voi mă cunoașteți prin prisma a ceea ce scriu aici. Unii dintre voi mă cunoașteți și în viața reală. Știți deja că îmi place să cos și să citesc. De fapt, dacă toată viața ar trebui să fac doar asta, nu aș mai vrea nimic. Ah, și să scriu. Poate asta dau impresia că fac toată ziua, din ceea ce se vede aici pe blog dar, there is more tot the story.
Așa că astăzi vă voi spune cinci lucruri pe care e foarte posibil să nu le știți despre mine.
- Nu îmi place să călătoresc. Am fost 6 ani de zile agent de turism printr-o ironie a sorții. După ce am absolvit facultatea de litere, nu știam deloc în ce direcție să apuc. Așa că am aplicat la un job de agent turism cu limba franceză. Am fost tare surpinsă când m-au acceptat, neavând experiență și franceza la un nivel nu tocmai onorabil dar am luat oportunitatea și de aici au urmat așadar 6 ani în domeniu. Avantajul de a fi în turism este că ai ocazia de a călători. Dacă îți place! Ei bine, eu am mare trac de călătorit și mai ales în zone aglomerate – gen capitale europene. S tot îmi sugerează să mergem la Paris (avem și un voucher de cazare la un hotel fancy) dar pe mine mă înspăimântă ideea. Știți sloganul : Travel makes you richer (Călătoriile te fac mai bogat)? . Da, pe mine călătoriile mă fac mai anxioasă și mă epuizează. Totuși, ca să nu mint, îmi plac călătoriile în natură, drumețiile la pas, slow traveling-ul (da, există conceptul de slow-traveling -poate ar trebui să scriu despre asta la un moment dat). Ceea ce nu îmi place este turismul pe care l-am tot văzut fiind în domeniu: să mergi în cât mai multe locuri și bifat obiective. Asta nu. Așadar, după șase ani am renunțat la această minunată carieră în turism și las locul altora cărora chiar li s-ar potrivi.
- Nu îmi place să mi se facă fotografii. Cel puțin cu fața. Asta cred că ați observat deja de aici pe blog. Cele câteva fotografii cu mine sunt fie cu spatele sau în alte poziții astfel încât să nu trebuiască să zâmbesc în obiectiv. Ca și cum propriul disconfort nu era de ajuns, în ziua nunții fotograful mi-a zis că nu sunt deloc fotogenică…Mda, știu, încurajator. Dar pun pe seama faptului că prieten fiind a făcut o glumă, sau nu :). Să nu credeți că nu există poze cu mine cu fața dar cu mare greutate mă simt dispusă să fac astfel de poze. Cu toate astea eu sper să îmi fac curaj și să revin la un moment dat cu cel puțin o poză cu mine aici. Going transparent :))
- Îmi este frică de întuneric. Asta, cei care mă cunoașteți personal cred că o știți. Nu pot dormi singură noaptea. Uneori reușesc cu lumina aprinsă și televizorul aprins. Alteori nici așa. Doar răsăritul soarelui mă poate face să-mi fie mai puțin frică. Acum câțiva ani, pe când stăteam în cămin, singură fiind și dormind cu lumina și laptopul aprins, s-a luat curentul. Deși ațipisem, m-am trezit instantaneu, m-am panicat și am sunat-o pe o prietenă din căminul alăturat să o întreb dacă pot dormi la ea. Prietenul ei a venit, noaptea la 3 și m-a găsit în fața căminului, cu pijamaua în plăsuță. Cumva, mă simțeam mai în siguranță afară decât în cameră. Știu…absurd dar teama de întuneric deși absurdă și ridicolă la o anumită vârstă…încă nu o pot învinge.
- Pisica copilăriei mele se numea Frăsânica. Vacanțele mi le petreceam la țară, într-un sat liniștit din Moldova. Am scris câteva articole despre asta aici . Bunica avea mereu pisicuțe, dintre care și pe Frăsânica (știu, e un nume tare caraghios pentru o pisică dar are un farmec aparte, nu? :D). Era o pisică alb cu negru cu personalitate și independentă. Cu toate astea, venea în fiecare dimineață să doarmă lângă mine, ca un gest de completă încredere, interpretez eu acum. Ei bine, pe Frăsânica am iubit-o tare mult și abia așteptam vacanțele să mă duc să o revăd. A trăit mult pentru o pisică de țară. Am aflat că a murit când eram deja la facultate. Pentru mine cam aceea a fost și perioada în care am încetat să mai petrec toată vara la bunici. Nu pentru că nu aș fi vrut dar apăruseră alte priorități, practica de vară și desigur S. Așa că nu pot să nu mă gândesc că pentru mine Frăsânica a fost simbolul și cea mai bună prietenă a copilăriei mele. Iar acum, una din cele mai duioase amintiri.
- Dintotdeauna am visat să scriu o carte. Și să o și public eventual! :)). Când eram în facultate ziceam că voi fi autoare de cărți de copii. Dar visul nu s-a materializat și acum pare și mai departe. Știu, când îți dorești cu adevărat ceva și pui pasiune, îți poți îndeplini orice vis, nu-i așa? Asta zic eu tot timpul deși când vine vorba de mine îmi e greu să-mi găsesc motivație și mă descurajez ușor. Până atunci, continui să citesc și să citesc, sperând că într-o zi îmi voi găsi și acea voce a mea, să scriu.
Acestea au fost cele 5 lucruri despre mine- știute sau mai puțin știute. Suntem oameni diferiți, cu propriile vise, amintiri, speranțe și desigur, temeri și îndoieli. Iar toate acestea ne fac unici.
Vă invit să faceți și voi acest exercițiu de autocunoaștere. Să fiți sinceri în primul rând cu voi înșivă.
Până data viitoare,
Din căsuța în care se țes vise,
Ingrid♥
Frasina e un nume obisnuit in satele din Moldova, la noi cu sens peiorativ, se refera la o femeie urata si cam rea;)), pe care cum poate sa se numeasca decat asa.
Si eu am fost agent de turism, pentru o perioada mai scurta insa. Eu ador calatoriile, sunt genul care face cate 20 km pe zi intr-o capitala, pot petrece zile intregi intr-un muzeu cu picturi sau sculpturi, dar nu ma impresioneaza ruinele, sunt niste pietre. Mai mult decat muzeele imi place strada, oamenii care trec, lumina care cade, sunetele, mirosurile:).
Drumetiile ma sperie, mi se par niste calatorii initiatice, si sa merg singura in drumetie e putin infricosator. Daca am fi mai multi…ar trebui sa vorbesc si ce rost are:)), stau la o cafenea. Natura ma face sa tac, cand sunt foarte fericita tac:)
Pe cainele copilariei mele il chema Alex, a trait foarte multi ani, pe iapa Lola si cand au vandut-o i-am promis plangand ca o rascumpar din primul meu salariu…
Visez sa devin logoped nu neaparat pentru copii ci…pentru adultii care au avut accident vascular (ei sunt mai speriati si mai neajutorati…)-asta n-am mai spus-o pana acum.
Am obiceiul prost sa imping oamenii la care tin dincolo de limitele lor, fara sa mi-o ceara. Am putina rabdare cu ei si cu mine de asemeni.
Îți mulțumesc că ai împărtășit aceste părticele din tine aici ♥. Mi-ai amintit de câinele copilăriei, Azorel. Tare drag mi-a fost. Îl dăduseră bunicii unor rude în alt sat care nu aveau câine (!?) iar Azorel a reușit să scape și s-a întors singur de peste dealuri și păduri.
M-ai impresionat tare mult cu Lola…Ce o fi fost în sufletul tău…
Cât despre visul tău, îți țin pumnii, e un vis tare frumos și altruist. Dincolo de idealizare, îmi dau seama că e greu și necesită răbdare. Așa că draga mea, îți doresc multă răbdare să îl împlinești.
cu frumoasa povestea ta!
Frusâna era nume de la noi la tara, cred ca la niste babe il auzii, dar la animal nu 🙂 -de, aparuse Madona, Cezar, vitelul Slash, etc :))
Cu slow travelling am inceput de ceva ani. Multumesc lui Dumnezeu si ca avem timpul asta.
Încep să cred că bunica avea un simț al umorului mai original decât crezusem inițial. Știam și eu de Euforsina, sau Frăsâna ca și nume de femei la țară dar modul în care alinta ea pisica- Frăsânica, avea o duioșie și un haz aparte :). Numai bine, draga mea!
Si eu imi tot spun ca am sa scriu o carte pt copii, am creat și personajele însă tot aman.
Un sfat pe care mi l-aș da și mie- nu mai amâna. Pune primele cuvinte pe hartie/ calculator. Dar știu cum e cu amânatul…și eu fac la fel. Parcă nicio zi nu e cea potrivită pentru a începe….
Frosina era numele bunicii mele din Dobrogea – o femeie agera si harnica precum o furnica…si cu spirit antreprenorial! Din pacate, nu am cunoscut-o niciodata si nici nu i-am mostenit pragmatismul si harnicia. 🙁
Si eu am fost agent de turism aprox.6 luni. Am fost foarte nefericita in acea perioada. Mi-am propus sa fac in viata numai ce imi place si ce mi se potriveste. Imi place sa merg la mare sau la munte, dar urasc drumul pana acolo. As vrea sa ma teleportez sa scap de corvoada calatoriei. Aaa…si cand ajung acolo, vreau sa dorm, sa ies cat mai rar din camera.
Nici eu nu obisnuiesc sa ma ,,auto” pozez, o fac foarte rar. De fapt, nu mi se pare o idee buna sa punem pe net prea multe poze cu noi. Cu copilul…sub nici o forma. Sa decida el, la varsta potrivita, daca vrea sa se expuna in acest fel.
Te citesc cu drag!
La fel ca tine, nu-mi place sa calatoresc, adica nu ca sa ating obiective, astea nu-mi aduc odihna. Am vazut putine orase europene si numai “luata pe sus”. Dar imi plac roadtrip-urile (nu stiu cum sa le spun in romana), sa mergem in liniste, fara un scop anume, sa vedem munti, paduri, oameni, nori, manastiri, chiar si orase.
Si mie mi-e frica de intuneric, o teama irationala care dispare daca este cineva in casa, chiar si un copil. Nici mie nu-mi place sa mi se faca fotografii, ma blochez in fata aparatului (dar ma bucur ca, totusi, impotriva vointei mele mi-au fost facute fotografii si acum pot sa rememorez momente din trecut).
Mi-e foarte, foarte teama sa urc in avion, am calatorit asa de maxim 10-12 ori (numarate cursele si dus, si intors). Dar am descoperit cum sa-mi inving frica si sa ma bucur de privelistea de sus si de nori.
Una din micile bucurii ale vietii mele e sa-mi clatesc fața de sapun :)) (e o stare de bucurie sa am apa calduta si sa pot sa-mi clatesc fața).
Ca să vezi, câte lucruri avem în comun :). Știi, ani la rand m-am ferit să spun oamenilor inclusiv faptul că nu îmi place să călătoresc. În jurul meu, colegi de muncă și prieteni – călătoritul e văzut ca ”the ultimate experience” , gen dacă nu călătorești pierzi ce e mai frumos în viață. Pentru ce trăiești? Lucrez într-o corporație acum și cam ăsta e trendul. Când ești diferit ești …bizar.
Treaba cu săpunul..maxim mi-a plăcut. Cine s-ar fi gândit că un astfel de gest aparent banal poate fi inclus la bucurie. Dar te înțeleg perfect și mulțumesc că mi-ai reamintit asta 🙂
Mulțumesc, Zuzu, pentru comentariul tău. Îți doresc să nu te lași și să faci ceea ce îți place și ți se potrivește. Eu de multe ori m-am lăsat ”trasă” de curent și am ajuns în situații care mi-au făcut rău. Dar fiecare experiență își are rostul ei, până la urmă, nu?
Cât despre poze, când voi ajunge pe acasă pe la părinți aș vrea tare mult să găsesc o poză cu Frăsânica. Pe aceea clar o voi pune aici 🙂
Trist…toate aceste frustrari si traume ale tale le vei transmite copilului tau…..trebuia sa citesti cateva carti despre psihogenealogie ca sa vezi ca toate traumele tale si ale familiei sunt mostenite decopilul tau….trebuia sa consulti un psihoterapeut….Sa auzim de bine!