căsuța în care se țes vise

căsuța în care se țes vise

Minunea mea în 2020

Dacă mi-ar fi spus cineva anul trecut despre ce va aduce 2020, nu aș fi crezut.

2020 va rămâne pentru noi toți un an marcat de pandemie, ne vom aduce aminte de lock-down și de purtatul măștilor, de restricții, de dorul de cei dragi aflați departe și cu care nu am reușit să ne mai vedem.

Dar 2020, pentru mine, este anul în care am primit cel mai mare dar de la viață. Și da, dacă mi-ar fi spus cineva că, după 5 ani de încercări, în 2020 îmi voi ține minunea în brațe, nu aș fi crezut. Pentru că eu încetasem să cred.

Dar Dumnezeu lucrează după un plan știut doar de El. Și poate ar fi trebuit să cred atunci când, anul trecut, la înmormântarea bunicului meu, preotul din sat, care mă știa de când eram mică și care știa rugăciunile bunicii mele, mi-a pus mâna pe cap și mi-a zis: ”tu la anul vei avea un copil”. Și nu am crezut atunci. M-am suparat pentru speranța pe care ar fi putut să mi-o dea, speranță pe care o credeam goală și nefondată.

Și nu am crezut nici când am văzut cele două liniuțe pe test. Atât de bine că, cel puțin câteva zile, nu i-am spus nimic lui S. Cum aș fi putut să-i dau speranțe, când eu eram convinsă că nu poate fi adevărat?

Abia începusem un serviciu nou de o săptămână, avusesem grijă să îmi fac planuri de viitor care nu implică copii, tocmai ca să îmi anesteziez orice speranță care m-ar putea răni. Pentru că era clar. Nu mai credeam.

Momentul în care am început să cred a fost acela în care i-am auzit inimioara la ecograf. Era acolo și bătea cu atâta poftă de viață, atât de natural, încât nu a mai fost loc de dubii. Și acela a fost momentul în care a început să încolțească. Credința. Și speranța. Și teama…oare va fi bine? oare voi putea duce sarcina până la sfârșit?

Și apoi a venit martie 2020. Îmi închipui că perioada de lock-down nu a fost ușoară pentru nimeni. Pentru mine nici atât. Eu am lucrat de acasă dar pentru că S intra la serviciu în contact cu foarte mulți oameni, am decis ca, pentru o perioadă, pentru a proteja sarcina, să se mute la sora lui. Așa am rămas singură, însărcinată, cu o groază de temeri (pentru că a fost haos în sistemul de sănătate în ceea ce privește protocoalele de urmărire a sarcinilor) , dar cu o singură speranță: să fiu sănătoasă să pot duce sarcina la termen. Am petrecut Paștele singură dar mi-am umplut zilele cu gânduri bune și mici proiecte cusute pentru micuța pe care o așteptam.

Și iată că, în iulie 2020, anul pandemiei, în căsuța lui Ingrid a mai venit un suflețel. Eli, pe numele ei de alint. Un suflețel care m-a făcut să cred din nou că imposibilul este posibil și că atunci când Dumnezeu vrea, nimic nu-I stă în cale.

Acum, când îi văd ochișorii și îi aud glăsuciorul, mi se pare că a fost dintotdeauna cu mine. De parcă aș fi trăit toată viața așteptând această parte din mine și acum, că e aici, nu trebuie decât să continuăm să mergem pe drumul nostru.

Temeri? Am o mie. Voi fi o mamă bună? Îmi voi da seama atunci când vor apărea probleme? Voi ști să fiu aproape de ea dar și să mă retrag când trebuie? Sunt obosită, abia dorm 4 ore legate toată noaptea, am o sută de mii de întrebări, îndoieli, spaime dar și speranța că va fi bine. Trebuie să fie bine. Pentru că nimic nu este întâmplător și dacă nu am crezut până acum, acum trebuie să cred ♥.

Din căsuța în care se țes vise,

Cu drag,

Ingrid



6 thoughts on “Minunea mea în 2020”

  • Ce bucurie, Ingrid !!!
    Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va ajute sa fiti cei mai buni parinti pentru micuta Eli.
    <3 <3 <3

  • Sentimentul descris, 5 ani (aproape), cu un an înainte (şcoala de vară) o cunoştinţă era însărcinată şi m-am bucurat pentru ea şi i-am zis că acesta e cadoul meu de la anul….ce cunoscut mi se pare. Parcă am avut un deja-vu. Totul până la un punct: când am făcut testul a ieşit negativ, nu am mai sperat nimic , dar totuşi am discutat cu medicul meu şi a zis să ne întâlnim să mai discutăm, dar sentimentul avut nu-mi dădea pace şi înainte am făcut şi o analiză de sânge: valori foarte mari ce anunţau ca va veni el, cadoul meu de ziua mea. Data de 4 iulie 2013 va rămâne mereu în amintirea mea: pentru prima faţă i-am auzit inimioara ( medicul a confirmat ceea ce nu mai credeam că se va întâmpla: avea 7 săptămâni şi 3 zile). A venit tip-til, a venit cu mari emoţii ( o poveste plină de poveşti, o poveste sub umbra întrebării: o să-l strâng vreodată în braţe? ). Apoi a urmat ceea ce am zis dintotdeauna: merită toată investiţia. Să vă bucuraţi de ea, să fie sănătoasă şi să fiţi sănătoşi şi să ne întâlnim la multe petreceri de naştere.

  • Cu câtã emotie ai scris, Ili draga ❤️. Multumim pentru gandurile bune, multa sanatate si voua si sa va bucurati in continuare de minunea voastra 😘.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *