Micile bucurii ale vieţii

Zilele trec aducând cu ele o avalanşă de lucruri noi, de gânduri care mai de care mai îndrăzneţe sau dimpotrivă pesimiste. Oameni, alţii sau aceiaşi, discuţii interesante sau nu, activităţi diverse, clipe, muncă, multă muncă. Şi iată cum timpul zboară pe nesimţite ca un hoţ. Este cel mai abil hoţ: fie că îl percepi cum trece, fie nu, nimeni nu a reuşit să îl oprească.

A venit toamna. Anotimpul meu preferat. Ce e drept prefer o toamnă blandă, cu lumină aurie acestei toamne mohorâte cu dimineţi de negură. Dar chiar şi aşa, ador acest sentiment de calm ce vine odată cu schimbarea de temperatură. Când unii se pregătesc de hibernare, eu înfloresc. E vremea în care mă simt bine în căldura casei mele şi pot petrece mai multe momente doar cu mine fără a simţi vinovăţia că pierd nimic din „afară”.

Ce fac? Citesc. Am reînceput o carte pe care o abandonasem la un moment dat: „Despre frumuseţea uitată a vieţii” de Andrei Pleşu. carte2 Îmi place să spun că fiecare din noi ar trebui să avem o relaţie personală cu o carte bună, la un momentat dat. Trebuie doar să fim pregătiţi şi deschişi :).

Ador…lumina de dimineaţă ce trece prin perdelele albe. Lumina lăptoasă de început de zi, încărcată de atâtea promisiuni. Iar dacă în casă mai miroase şi a cafea, nu există ceva mai frumos. Poza este făcută cu telefonul şi din păcate nu surprinde prea bine momentul.

perdea2Lucrez: la un nou proiect pentru cineva drag..deci este secret:). Pot însă să dezvălui din faza de pregătire:

proiect

biciclete

 

Iubesc…să petrec uneori timp doar eu cu mine: e timpul în care sunt creativă, în care îmi place să stau în lumea mea şi atât. Iar S respectă nevoia mea de a fi singură în acele momente. Sunt recunoscătoare pentru asta.

În rest, mă bucur de ce aduce fiecare zi. Sunt zile cu bucurie, zile cu tristeţe, ca într-o cutie cu bomboane de ciocolată asortată: nu ne sunt toate pe plac dar aşteptăm cu emoţie să vedem ce aromă ne aduce o nouă zi.

Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. Dumnezeu – s-a spus- e ceea ce fiecare ştie să facă cu propria sa singurătate. Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supravieţui interior în condiţia unei sociabilităţi perpetue. Sfârşeşti, inevitabil, prin a-ţi pierde chipul, prin a deveni un ins static.” A. Plesu

 

Cu drag, din căsuţa în care se ţes vise,

Ingrid