căsuța în care se țes vise

căsuța în care se țes vise

Marile hopuri și micile bucurii ale vieții

Oufff, cât timp a trecut. Probabil credeați că nu voi mai reveni aici. Sincer…nici eu nu am crezut. Atât de multe s-au întâmplat, unele bune dar altele rele, atâtea lucruri au venit peste noi, încât nu am mai găsit în mine bucuria de a mai deschide o nouă pagină de blog. Asta, combinat cu o acută lipsă de timp m-au făcut să mă retrag convinsă fiind că IngridHome a fost doar o etapă care a trecut și care în trecut trebuie să rămână.

IngridHome a fost pentru mine o ascunzătoare, un fel de ”happy place” în care proiectam tot ceea ce aveam frumos și optimist în mine. Dar viața nu este doar așa, nu? Nu e doar zâmbete și culori frumoase, oricât am vrea să o prezentăm noi astfel. Iar când problemele te lovesc e greu să păstrezi o aparență cu atât mai mult cu cât îți dai seama că a păstra acea aparență e o minciună pe care nu mai vrei să o afișezi.

Ca să scurtez prologul și să mă fac mai bine înțeleasă, am revenit azi aici cu bune dar și cu rele, cu bucurii dar și cu înfrângeri, cu greutăți, cu tristeți și doruri.

Prima parte a acestui an a trecut ca un vis. Puffff. Câteva proiecte de croitorit, câteva eșecuri destul de costisitoare în care mi-am dat seama că nu am timp pentru o afacere a mea așa cum mi-aș fi dorit și asta m-a durut cel mai mult..atunci. Întotdeauna am crezut că o afacere proprie ar fi o evadare pentru mine dintr-un cotidian pe care îl simt din ce în ce mai apăsător aici în București, lucrând 9 ore într-o corporație, petrecând aproape 3 ore pe drum în fiecare zi. Sunt zile în care acest ritm nebunesc mă sufocă pur și simplu. Cât despre eșec…n-aș vrea să dau prea multe detalii decât atât: cu niște costuri destul de ridicate, la final nu am fost mulțumită de rezultate, asta și din cauza lipsei mele de timp și pentru că am lăsat lucrurile așa cum au venit, fără să mă implic cât ar fi trebuit. Dar omul din greșeli învață, nu-i așa? Voi continua să cos și deja sunt entuziasmată de un nou proiect dar aș vrea să rămână la stadiul de hobby pentru a mă bucura de el, pentru a continua să fac lucruri cu drag. Vești despre asta, în curând.

Apoi a venit vestea unei intervenții pe care trebuie să o fac și asta m-a scufundat într-o mică depresie. Neștiind că veștile cu adevărat rele vor veni abia în a 2a parte a anului, vești pe lângă care intervenția pe care tocmai am făcut-o și care a decurs cum nu se poate mai bine, pălește. O boală grea a tatălui lui S. ne-a bulversat și ne-a schimbat viața într-un mod în care nu credeam că se va întâmpla acum, când abia începeam să ne gândim la a ne face propria noastră familie. Cumva acum îmi e atât de greu să mă gândesc la asta…Când nu este la muncă, S este între spitale iar veștile nu sunt niciodată mai bune, ci doar mai rele. Și în toată povestea asta îmi fac griji pentru S.

Așa că iată-mă acum, în concediu medical, cocoțată în vârful patului, cu Mițușca lângă mine, reflectând și gândindu-mă că trebuie să găsesc o ieșire din asta, din toată această tristețe care m-a copleșit și care nu vrea să dispară. Mă uit pe balcon, pe frumoasa terasă a apartamentului nostru și îmi dau seama că nu trebuie să fii geniu să îți dai seama că a fost un an greu. E primul an, de când ne-am mutat aici, în care nu am pus flori. Cumva…nu am mai găsit energia pentru asta…și e trist. Mă uitam pe pozele de anul trecut de aici și terasa era atât de frumoasă. Mițușca este frumoasă și acum și e o mare bucurie pentru noi în toată nebunia asta.
De ce vă spun toate astea veți întreba…

De când am început să mă gândesc la blog am avut sentimentul că nu o pot face oricum. Nu cu o minciună că totul e roz, frumos și luminos iar noi trăim într-o lume în care totul e o poză perfectă. Pentru că nu e. Pe de cealaltă parte, îmi dau seama că, împărtășind din propria viață, propria intimitate, devii vulnerabil și expus dar poate nu degeaba. Sper că așa lumea să vadă că toți trecem și prin momente bune și prin momente grele și, cum îmi spunea o prietenă psiholog: ne ajută să le depășim dacă acceptăm că sunt și din astea, nu doar stări bune și frumoase.

Îmi doresc să învăț să iau lucrurile așa cum vin, îmi doresc să învăț să reacționez la greutăți nu negându-le ci abordându-le cu calm. Dar cel mai mult îmi doresc să mă bucur de micile lucruri din viață. Iar pentru asta trebuie să învăț să le descopăr. Recunoscând asta aici îmi doresc să mă apropii nu de perfecțiune ci de normalitate. Și pentru că nimic nu este întâmplător, zilele trecute am dat peste citatul următor:

Bucură-te de lucrurile mărunte, pentru că, poate, într-o zi vei privi înapoi și îți vei da seama că erau lucruri importante.” Robert Brault- citatul ce deschide cartea ”Iubire cu i mic” de Francesc Miralles.

Aș vrea să închei în această notă de optimism și fac asta pentru a-mi reaminti că viața e și frumoasă. Mai jos sunt câteva fotografii de anul acesta, momente în care am reușit să păcălesc tristețea, momente pentru care am de ce să fiu recunoscătoare:

Așadar am revenit. Cu pași mici, mărunți, re-învățând să apreciez normalitatea și micile bucurii ale vieții. Și vă invit și pe voi în această călătorie.

O după-amiază însorită într-o livadă.

O surpriză frumoasă la birou într-o zi de mai.

O carte care mi-a rămas în suflet. Aviatorul. Am citit mult anul acesta…m-a ajutat să îmi țin mintea ocupată.

Am ajuns în Islanda! Nu credeam posibil vreodată și totuși s-a întâmplat. Hainele groase…numai bune pentru o zi de iulie pe Reynisfjara (sau Plaja Neagră). O experiență ce te pune în fața unor lucruri nemaiîntâlnite. Poate voi găsi mai mult timp să scriu un articol despre Islanda. Merită.

Și închei cu un citat din cartea pe care tocmai o citesc acum:
Cu aceleași blocuri de piatră se poate construi Sagrada Familia sau zidurile de la Auschwitz. Nu contează cărămizile ci folosința pe care le-o dăm. (…) Altfel spus, nu contează ce suntem, ci ceea ce facem cu ceea ce suntem. Nu contează că trăiești 650.000 de ore sau șase și jumătate. Orele nu slujesc la nimic dacă nu știi ce să faci cu ele