căsuța în care se țes vise

căsuța în care se țes vise

Când scoala esueazã

E toamnã, anotimpul meu preferat. Întotdeauna am asociat toamna cu începuturile, cu primele zile de scoalã, manuale noi, materii noi. Da, cred cã am fost putin tocilarã 🙂 dar ãsta nu e un defect, nu?

Zilele acestea am tot întâlnit în online diverse articole si postãri pe tema discriminãrii în scoli si mã înfior când îmi dau seama cã încã nu am scãpat de vechile metehne, cã în 2020 încã nu am învãtat cã orice copil meritã o sansã iar marginalizarea este cel mai nociv lucru, mai ales venind din partea unui cadru didactic. De ce?

Sã vã povestesc despre primii ani de scoalã si despre cum functiona clasa mea.

Am ajuns în clasa întâi la una din cele mai râvnite învãtatoare din scoala. O avusese si sora mea înainte asa cã pãrintii mei s-au asigurat cã prind un loc la ea în clasã. Poate pentru cã si sora mea fusese un copil bun, poate pentru cã eram curãticã si ascultãtoare, desi nu proveneam dintr-o familie cu multe posibilitãti, am avut norocul sã fiu pe rândul “bunilor”. Da, ati citit bine: rândul de la fereastrã era “rândul copiilor buni”, randul de la mijloc era cel al “mediilor” si ati ghicit, rândul de la perete era al celor “slabi la învãtãturã”.

Am vagi anintiri despre colegii de pe rândul “celor slabi”. Stiu cã erau cei care primeau cele mai multe “corectii” fizice, cei care primeau cele mai ponosite manuale pentru cã oricum nu aveau grijã de ele si cei pe care noi, de pe rândul “celor buni” îi evitam.

Da, discriminarea se învatã. Eu am învãtat-o de la o vârstã la care esti prea mic sã discerni între ce e bine si ce nu, mai ales dacã regulile sunt impuse de cãtre un adult care are autoritatea supremã, asa cum este un învãtãtor în sala de clasã.

O tin minte totusi pe Magda, o fatã bruneticã, extrem de cuminte dar care nu excela la învãtaturã. Locul ei era mereu pe rândul celor slabi sau chiar în ultimele bãnci de pe acel rând. Provenea dintr-o familie modestã si nu vreau sã îmi imaginez cu ce alte probleme se confrunta acasã. Tin minte cã într-o zi a venit la scoalã cu o fustã fãcutã de ea pe care se vedeau grosolan cusãturile manuale. Toti copiii au râs de ea si nu a fost nimeni sã îi ia apãrarea.

Mã întreb acum…ce o fi în sufletul copiilor acestora care pornesc din start pe rândul “celor slabi”, care sunt atât de vulnerabili în fata batjocorii colegilor lor si mai ales lipsiti de apãrare. Pentru cã cea care ar fi trebuit sã îi apere este cea care i-a pus din start în pozitia învinsului. Pentru ei scoala esueazã în a le transmite cea mai de pret învãtãturã: egalitatea de sansã.
Si mã gândesc acum la Magda. Care sunt sansele ca ea, ca adult, sã nu ajungã într-o cãsãtorie cu un om abuziv, dacã ea nu a învãtat de micã faptul ca si ea conteazã la fel de mult ca si ceilalti, cã si ea meritã un manual curat, o vorba bunã, un pãrinte care sã îi ia apãrarea si mai departe, un învãtãtor nepãrtinitor.

Stiu cã sunt si exemple pozitive, am avut sansa sã întâlnesc profesori care au stiut cum sã punã aripi copiilor si as vrea sã scriu si despre ei dar într-o postare separatã.

Cât despre discriminare, as vrea sã cred cã vom înainta ca si societate si ne vom lovi din ce în ce mai rar de ea. As vrea sã cred dar stiu cã metehnele vechi mor greu si e nevoie de generatii ca sã mai scãpãm de ele. Pânã atunci cred cã tine de fiecare din noi ce îl învãtãm pe copilul nostru, cum îl ascultãm si cum îi explicãm cã nu suntem toti la fel, cã mereu vor fi copii poate nu la fel de isteti sau care nu au aceleasi posibilitãti. Poate asa vom mai rupe din lantul acesta vicios al discriminãrii.

Pinterest

PS: stiu cã lipsesc unele diacritice. Am scris postarea de pe telefon si nu mã descurc asa bine cu tastatura asta 😀



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *