căsuța în care se țes vise

căsuța în care se țes vise

Aventurile unei fete mici de înălțime

Vă spuneam acum ceva timp, că una din pasiunile mele este scrisul. Încă de mică mi-a plăcut să văd cuvintele așternute pe hârtie, să inventez povești și povestioare. Cred că am zeci de pagini mazgâlite în copilărie cu diferite începuturi de roman, așa cum visam eu pe atunci. Și era tare plăcut. Cumva, acolo, între cuvintele acelea, totul era posibil.

Vă mai spuneam că am reînceput să explorez această nouă pasiune. Mi-am dat seama că mă relaxează. Ca să vă dați seama, lucrez în finanțe (dap…) și am nevoie să exorcizez latura asta creativă :)). Așa că m-am apucat să scriu.

Trecând peste această introducere ce se dorea scurtă, aș vrea să împărtășesc cu voi una din povestioarele scrise în ultima vreme. Am scris-o inițial pentru un atelier de scriere creativă dar mi-am luat inima în dinți să o împărtășesc pe grupul de FB Nu Mai Port, unde a stârnit o grămadă de reacții mai mult decât simpatice.

Aventurile unei fete mici de înalțime

inspirat din fapte adevărate-

Știți vorba aia că mărimea nu contează? Nu știu cine a inventat-o dar clar nu s-a gândit și la noi, fetele mici de înălțime.
Eram în clasa a 12a, când mi-a trecut prima dată prin cap că înălțimea mea mă va sabota în viață. Eram în cabinetul medical al liceului iar doctorița îmi întocmea nu știu ce fișă medicală.
– Hai să te cântărim și să te măsurăm!
Zis și făcut: urcat pe cântar, apoi rezemat frumos la perete pentru măsurarea înălțimii viitoarei absolvente de liceu.
– 1, 59.
Cu calm și indiferență, doctorița îmi trece înălțimea rezultată, în fișă.
– Cum 1,59 întreb eu naiv. Nu 1,60?
Doctorița mă privește rece pe deasupra ochelarilor și fără pic de empatie spune:
– Următorul!
Ca să înțelegeți valoarea unui centimetru, în clasa a 12a cam începi să te gândești la carieră. Mădălina, colega mea de bancă față de care mă lega și o prietenie precum cele din liceu, când îți împrumuți haine, mergi la club și apoi înveți împreună la latină, se pregătea să dea la școala de subofițeri de la Câmpina. Știam de la Mădălina, ea fiind cea mai înaltă fată din clasă, că înălțimea minimă admisă la fete la această școală era 1.60.
Revenind la situația din cabinet, în momentul în care doctorița a pecetluit în pix cei 1,59 de centimentri, ceva în mine a tresărit. Nu pot să zic că mă încânta în acel moment o viitoare meserie de polițistă, dar gândul că, dacă totuși aș fi vrut, nu aș fi fost admisă pentru că nu m-aș fi încadrat în standarde, a aprins un beculeț de alarmă în mine.
Au venit apoi frumoșii ani de facultate, la Brașov. Am devenit imună și mă prefăceam că mă amuz și eu la glumițele cu ”ești majoră” sau ”ai terminat liceul?” la party-urile cu alcool de pe holul căminului studențesc dar nu pot să spun că nu-mi știrbeau încrederea în mine când apărea vreun tip mai înalt și fain către care trebuia să mă uit aplecând ușor spre abrut capul pe spate.
La fel am zâmbit candid când, la examenul pentru permisul de conducere, politistul m-a masurat din cap pana-n picioare si m-a intrebat ironic:
– Ajungeti la pedale?
L-am iertat pe politist, n-avea el de unde să știe drama mea, el era un înăltuț.
Să vă povestesc cum, tot în aceeași perioadă, la un moment dat am ajutat un bătrân să treacă strada și când l-am lăsat pe trotuarul care trebuie m-a întrebat senin :
– În ce clasă ești, a șasea?!
Dar nu vă mai povestesc, nu are rost.
Am trecut cu capul sus (că altfel nu se putea, și așa eram în deficit de centimentri) și de facultate și am ajuns în orașul toturor posibilităților, București.
Ca o fată responsabilă, când am venit în București m-am dus să mă înscriu la medicul de familie. Medic nou, fișă medicală nouă și desigur întrebarea:
– Ce înălțime aveți?
Cu încredere și speranță că în sfârșit am destinul în propriile mâini, am declarat:
– 1,60.
Doctorul m-a privit sceptic și s-a ridicat de la birou.
– Haideți să vă măsurăm, totuși.
Știți, oamenii dezvoltă tot felul de fobii de-a lungul anilor. Eu o dezvoltasem pe cea de măsurat. Oricât m-am înfoiat, m-am sucit, m-am sprijinit cu efect de perete, verdictul a venit, necruțător:
– 1,59.
Și așa s-a dus și cariera mea de stewardesa. Nu, nu aveam de gând să mă fac însoțitoare de zbor. Dar dacă aș fi vrut…
În București constați că, dacă nu te faci vizibil, poți fi călcat în picioare: la metrou, prin magazine, la concerte…la concerte!
Pentru cei care sunteți mai înăltuți așa, am și eu o rugăminte: când sunteți la un concert și e mare aglomerație și vi se pare că ați găsit the perfect spot …fiți vă rog cu băgare de seamă. E posibil ca acel loc gol în mulțime să fie o fată mică de înălțime, 1,59 mai exact, ale cărei șanse să vadă ceva din concertul respectiv se reduc dramatic dacă vă așezați în fața ei. La fel se poate să treceți printr-un moment confuz când simțiți că ați călcat pe cineva pe picior și vă uitați în jur, de la înălțimea voastră și nu vedeți pe nimeni…pentru că nu vă uitați în jos..
Dar e ok, am învățat să nu mă mai las afectată și să-mi accept înălțimea. La un moment dat te obișnuiești și cu aerul mai puțin ozonat de la 1,59. Sunt însă momente, când sunt doar eu cu mine, când imi trece așa un gând prin minte:
– Oare cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut 1,60?

Andreea Busuioc

Sper că v-a plăcut micuța povestire și v-a adus măcar un zâmbet în aceste zile. Orice feed-back este apreciat, așa că vă aștept 🙂

Zile frumoase să aveți și nu uitați: să nu încetați niciodată să visați.

Din căsuța în care se țes vise,

Ingrid ♥



5 thoughts on “Aventurile unei fete mici de înălțime”

  • Tare amuzanta povestioara ta :))
    Te imbratisez, Ingrid.
    PS: si eu tot 1,59m. M-am casatorit cu cineva care are peste 1,90m, ca sa fie treaba buna si diferenta de inaltime clara.

  • Nu e nicio diferenţă în a avea 1.59 sau 1.61. Aceleaşi întrebări au trecut şi pe lângă urechea mea. Anul 3 de facultate: şi sunt întreabă dacă sunt majoră. Fiecare moment cu magia lui. Fiind cea mai mică de înaltime dintre frati, la inceput ma deranja apoi cand am sosit in Bucureşti am observat ca cei din jur aveau tendinta sa te protejeze mai mult ceea ce, din punctul meu de vedere, a fost un avantaj.
    Acum sunt mândra când la dreapta şi la stânga mea stau doi băieţi mândri ca brazii (unul mai are puţin şi se va uita şi el de sus: mai am de asteptat 30 cm, sa rotunjim in plus).
    Frumos spus, parca e putin detasat…care este publicul tintă?

  • No, Ilinca, crește, crește flăcăul, acuși te depășește :)).
    Cât despre diferență, clar nu e mare lucru un centimetru-doi dar mi s-au părut amuzante aceste coincidențe, să le zic așa.
    Public țintă? Nu m-am gândit la asta, era doar o adunare de întâmplări pe care le-am legat. Până la urmă publicul
    țintă este oricine cu puțin simț al umorului care înțelege că nu e o povestire despre complexe ci despre cum putem privi cu amuzament unele lucruri în viață.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *